If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

miercuri, 10 august 2016

K

Stai. Hai să nu mai fugim de timp și să privim apusul. Ia-mă de mână și hai să privim cum cerul își schimbă culorile în fiecare secundă. Se spune că soarele răsare și apune diferit în fiecare zi, iar noi cam lipsim de la răsărit; hai să nu pierdem niciun apus. 
Mi-ai spus de atâtea ori că nu contează decorul, că tot ce e în jur este anihilat de frumusețea apusului. Iar acum, sând aici, privind cerul, îmi amintești din nou de pasărea Phoenix care renaște din propria-i cenușă. Îmi spui că mereu când erai copil îți doreai să atingi soarele, dorindu-ți să-ți riști viața pentru a ajunge aproape de steaua cu arsură mortală.


Mă iei de mână. Simfonia de culori începe. Ușor, cerul își deschide albastrul, întâi cu niște norișori albi, neuniformi, care se apropie unul de altul. Stăm în liniște, prinzând fiecare cadru din superbul peisaj. Încet, un galben plăpând schimbă culoarea norilor, în timp ce soarele își urmează traseul învățat cu mii de ani în urmă. 

Îți spun că la mare totuși e cel mai frumos apus. Te încrunți la mineși-mi spui să tac. Ai dreptate. Acum cuvintele sunt de prisos. Nu există niciun cuvânt, niciun strat lingvistic din nicio limbă a Pământului care să exprime trăirea momentului. Ai dreptate: răsăritul și apusul nu sunt momente în care să vorbești, ci în care să trăiești.

Norii îmbracă acum nuanțe de roz și violet pal și, dintr-o dată, ochii mi se liniștesc. Din soare mai rămâne o fâșie care îmbrățișează pământul, în timp ce luna și-a luat locul sus pe cer. Stele încep să apară, iar zenitul e îmbrăcat de cele mai liniștitoare culori.
- La ce te gândești? mă întrebi, luându-ți ochii de la cer.
- La mare. Mai sunt câteva zile și mă voi putea bucura de priveliște în oglindă. Marea mă așteaptă, cu câte un răsărit și cu câte un apus la dublu.

Mă gândesc la cât de liniștit și calm e totul la apus, de parcă timpul s-ar opri în loc, de parcă nu ar mai muri oameni de foame într-un colț al planetei, de parcă armata s-ar opri din micile războaie ca să admire coborârea soarelui, dorindu-și pacea, de parcă am trăi într-o lume lipsită de griji. Închid ochii și las imaginile apusului să-mi limpezească mintea. 
Vântul începe să bată, iar în scurt timp nori încărcați de ploaie se apropie și întunecă cerul. 
- Pare că s-a făcut târziu, brusc. Vezi? Cerul e din ce în ce mai negru, îmi spui, privind spre peticul de cer care ne stătea deasupra.
- Se pare că vine furtuna, dar privește încolo, spre oraș, îți spun, începe spectacolul argintiu. 
Un tunet se împrăștie uniform în jurul nostru. Știm amândoi ce urmează. Ne ținem de mână și așteptăm ca un fulger să despice cerul și pământul în două.

marți, 12 iulie 2016

J

Mi-ar plăcea să pot să-mi privesc sufletul. Din când în când, în momente de singurătate, să găsesc o portiță care să scoată sfera magică din tot trupul meu, să îl țin în mână, să-l privesc. Mereu m-am gândit că sufletul e peste tot în noi, în fiecare celulă, în fiecare fragment de ARN și ADN, în fiecare strop de sânge; și, la fel ca și Rh-ul, poate fi pozitiv sau negativ, pentru că, vezi tu, ne definește.
Mi-ar plăcea să îl privesc și să îi pun întrebări. Să îi găsesc poate, doi ochi migdalați care să mă privească înapoi, un nas finuț ca să simtă mirosul din atmosferă, o gură mică pentru a putea simți gustul vieții, urechi care să-mi audă întrebările. 

I-aș privi ochii și aș întreba cum e acolo. Cum e pe tărâmul acela care leagă afară de înăuntru,care ne menține visători și totuși conectați la realitate. Apoi l-aș întreba dacă bate, așa cum bate și inima. Dacă pulsează sânge, ori dacă trimite comenzi, ori dacă are vreo legătură cu Sistemul Nervos Central, deși deja bănuiesc că are. Când sunt stresată nu doar că mă înțeapă inima, dar intru și într-un fel de amorțeală cu tot corpul. Probabil atunci mă doare și sufletul, că doar...el e peste tot.
L-aș întreba cât de tare doare legătura asta cu inima și creierul. Mereu e o luptă între rațiune și judecata sentimentelor. Doar nu degeaba inima e singurul organ independent de creier. I-aș privi cicatricile și aș bănui că-l doare, că se sfarâmă ori de câte ori iau o decizie proastă. Mi-ar fi milă. Milă de mine și de sufletul meu.
Am luat o pauză. O zi, două, trei, aproape o lună. Mi-am găsit liniștea doar în cărți și teama în examene. Mi-am simțit inima în gât, creierul făcut ghem într-un colț al cutiei craniene, iar sufletul...ei bine, sufletul parcă mă privea dintr-un alt colț al camerei. Eram eu, față în față cu el. 


Am trecut cu vederea peste multe aspecte ale ultimului timp. Nu superficial, ci analizat dintr-un capăt în altul, cum ar face un critic de film. Cu filmul vieții mele. Știi, am stat și m-am gândit la tot ce înseamnă viața.Viața reprezintă o mulțime de ani de decizii. Și viața, în sine, este o decizie. Puteam să nu mai fim, nici eu, nici tu, nici colegul tău de apartament, dacă într-o anume zi, acum mulți ani, o femeie lua altă decizie pentru noi. Ori puteam să ne îmbolnăvim, apoi să ne decidem dacă spitalul e opțiunea cea mai bună sau mai merge leacul băbesc vreo 2-3 săptămâni, poate se alege ceva de noi. În fiecare moment luăm o decizie, care ne modelează destinul. Apoi ne întrebăm cum ar fi fost dacă...

Și-mi întreb sufletul cum ar fi dacă mi-aș asculta din nou inima. Mă privește. Zâmbește strâmb. Oftează. Îmi spune să decid după cum simt. Îi spun că e ambiguu totul, că sunt confuză și puțin speriată. Îmi spune că știe, îmi zâmbește cald acum, spunând că totul va fi bine. Îmi zice să am încredere și, când mă simt nesigură, să fac ce făceam când eram mică: să privesc spre stele, căci în ele voi găsi mereu răspunsul. 
Apoi, tot zâmbind, sfera drăguță îmi spune să o așez înapoi la locul ei, ca să se poată împrăștia în fiecare bucată din mine.


miercuri, 15 iunie 2016

Î.

Ascultă. Te-ai ars de atâtea ori și totuși, uită-te aici. La un pas de a cădea, din nou, pe muchia greșită de cuțit.
Tălpile-ți sângerează, dar tu continui să înaintezi pe lama fină a vieții. Pășești, orbită parcă de experiențele trecutului, spre inevitabil.
Mâinile-ți transpiră, o transpirație rece care îți alertează toate simțurile că ceva rău se va întâmpla. Te oprești pentru o clipă. Vrei să închizi ochii, chiar dacă știi că vei ameți și vei cădea când îi vei deschide. Vrei doar un moment de tăcere.
Pleoapele îți acoperă greoaie ochii. Acum inspiri și inima ți se liniștește. Liniște. Singurul element de care ai nevoie e liniștea. Un corb se aude zburând deasupra capului tău. Simți curentul aripilor fluturânde și, pentru o secundă, simți nevoia să te apleci pentru a-ți ține echilibrul.

Inspiri și te gândești la filmul ăla, de niciodată nu îți amintești cum se cheamă, dar acum îți vine: The Walk. Te gândești la nebunul ăla care a pus o coardă între Turnurile Gemene și s-a mișcat pe ea. Te gândești că așa ești și tu acum, în orice moment te poți dezechilibra, poți cădea, dar te oprești din mers. Dintr-o dată ți-e bine, pentru că nu mai simți durerea. Ești undeva în mijlocul drumului, expusă, într-un punct mult prea riscant al vieții tale. Dar ți-e bine. Ți-e al naibii de bine. 



Mereu ai crezut în Dumnezeu și mereu ți-ai spus că în momente de răscruce El va veni să te salveze. De data asta nu-L chemi. Știi că e pe acolo pe undeva, omniprezent, dar nu e aproape de tine. Nu-I simți vibrația. Îl lași. Nu-l strigi. E adrenalina ta, e provocarea creierului tău care, parcă, nu mai are de unde să secrete dopamină. Deschizi ochii și, așa cum ai anticipat, echilibrul se întoarce împotriva ta. Îți ridici mâinile așa cum ai văzut că mai fac acrobații și speri doar că nu o să se mai învârtă hăul ăsta negru cu tine. Și nu se mai învârte.


Începi să prinzi curaj și, în loc să te uiți în jos, te gândești ce poate fi tot înainte. Te gândești la ce ai oare de făcut în viață și de ce, în cele mai nepotrivite momente, ajungi din noi aici, mergând orbește pe lamă, încercând să înclini favorabil balanța. Și ți se pare că niciodată nu iese așa cum îți propui. Dar nimic nu e ușor în viață, știi, iar când ajungi din noi aici, îți repeți singur că ai pățit-o din nou.
Îți ridici capul și îți îndrepți umerii. Auzi cum toracalele îți trosnesc și mijlocul spatelui începe să te doară ușor. Începi să simți din nou durerea, dar de data asta e ceva productiv. Te motivează să mergi mai departe. Cu fiecare pas pe care îl faci simți că se va schimba ceva, începi să prinzi încredere că de data asta totul va fi bine. Cu o ultimă inspirație forțată atingi o urmă de sfârșit de lamă. Aștepți să se schimbe ceva. Îți permiți chiar să zâmbești. 

Dar nu se schimbă nimic. Drumul frumos e doar în mintea ta și trebuie să ai curaj să îl transformi în realitate. Pentru că realitatea, dragul meu, e doar întuneric.

miercuri, 1 iunie 2016

O.



Totul e bine, frumos. Îți zici că vine totul și se termină repede, că ăsta e momentul ăla prim, mega mișto și lacrimogen din viața ta. 
Îmi iau roba. Îmi iau roba după 12 ani de școală, să o spăl și să o calc, să o îmbrac mâine la cursul festiv. Mâine, 2 iunie 2016. Mă, cum s-a nimerit! Așa, în apropiere de ziua copilului și...în apropiere. Emoții, entuziasmeală, alea alea. Culorile liceului, uite cât de mișto sunt. Acum 3 ani făceam poze cu eșarfa vară-mii, pe care trona frumos anul promoției ei, lângă sigla liceului. Astăzi, mă uit frumos la roba mea, la eșarfa mea albastră și la smotocelul ăla mic, care nu știu nici măcar acum cum se numește, de stă atârnând de tocă. Tot albastru și el. 
Apoi, entuziasmată, m-am dus să îmi fac unghiile. Am zis să o iau din timp cu pregătirile, că deh...ca să fiu frumușică necesită timp. Am avut cu ce să mă iau: cu pregătiri. 
Dar apoi, acum, de fapt, m-am pus față în față cu bezna din cameră. Și m-am enervat teribil că Ria iar nu e aici, nici anu' ăsta. Să-mi spună la mulți ani și să mă frece la cap că totuși sunt prea mare ca să mai sărbătoresc ziua asta. Să-mi spună că totul va fi bine, că mâine nu o să mă împiedic și că nu o să cad pe scenă, iar că rochia îmi va arăta țut pe sub robă. Că la banchet o să fiu cea mai mișto și că o să se holbeze toată lumea la mine. Au trecut 7 ani și tu tot nu vrei să te întorci. Și mi-ai promis că în ziua asta o să fii lângă mine, o să mă aplauzi când o să-mi primesc diploma și că o să te miri iar că am reușit să termin liceul ăsta atât de lung. Dar nu ești, iar eu nu am cui să mă răzvrătesc că m-ai lăsat singură. Și lucrul ăsta mă sfârșește.

vineri, 27 mai 2016

N.oapte

Într-o zi mi-am dat seama că nu întotdeauna avem de parcurs un drum liniștit prin viață. Vin niște momente în care realizăm că nu mereu deciziile noastre ne duc le calea ușoară și ne dăm seama că, la sfârșitul unei astfel de zile, amintirile sunt cele care rămân. Și învățăm să le apreciem.


Era martie, era noapte, iar în acea noapte era frig; credeam că e mult prea frig pentru a-mi încălzi sufletul sfărâmat. Când privirea mea neclară a deslușit umbrele trupului tău în întuneric, am simțit explozia de fluturi amorțiți după iubire prinzând, după mult timp, viață. 
Eram obosită în acea noapte. Eram obosită după lungi căutări, eram obosită, stând în Unirii cu mii de bucăți de suflet strânse în pumnii ascunși în buzunare. Obosită să lupt acolo unde bătălia era de mult compromisă.

În acea noapte, înconjurată de luminile frumosului oraș, de râsetele înfundate ale petrecăreților din Cafeneaua Piața Unirii, am hotărât să mă las purtată de val. Mi-am dat răgaz câteva clipe, în timp ce te priveam apropiindu-te și mi-am spus că asta e clipa în care o iau de la capăt. Mi-am permis, după mult timp, să respir. Te-am privit din nou în ochi și am simțit că am făcut-o pentru prima oară. Am văzut în ochii tăi aceeași strălucire pe care o văzusem în noaptea în care te-am văzut pentru prima oară, cu luni în urmă. Începutul a fost bun: am inspirat și am râs. Iar tu ai râs alături de mine.

În acea primă clipă în care ne-am atins, am reușit să dau drumul bucăților de suflet. Le-am lăsat în buzunar, fără să mă gândesc, și te-am atins când tu mi-ai rostit numele, cu voce tare, pentru prima dată.
Ar fi trebuit să-mi fie frică; ar fi trebuit să las zidurile minții mele ridicate, așa cum am învățat de la cei mai buni că e bine să fac. Ar fi trebuit să te privesc în ochi, să-ți citesc povestea și să-i întorc pe ai mei, fără să te las să o citești pe a mea. În acea noapte te-am lăsat să culegi bucățile sufletului meu, să le ții în palmele tale și să le lipești cu grijă. Mi-ai spus să-ți țin de cald, iar eu te-am luat în brațe, așezându-mi inima agitată peste a ta. Mi-am așezat capul pe umărul tău, iar cu vârful nasului ți-am urmărit atent pulsul prin carotidă. Am inspirat din nou, lipită de tine, apoi am căscat. Iar tu ai râs. Iar eu am râs odată cu tine. Atunci am simțit că mi-am regăsit bucățile pierdute din mine și, am simțit că, pentru moment, sunt în locul în care trebuie.

În acea noapte am învățat că nu e obligatoriu să se întoarcă sufletul acolo unde tu pui cel mai mult suflet. Am învățat că dacă îmi pasă, nu e musai să fiu înconjurată de oameni îngrijorați pentru mine. Atunci mi-am dat seama că acolo unde există încă un motiv, va mai rămâne puțin timp pentru a sta; dar în acea noapte am descoperit că timpul meu e de mult scurs și am hotărât să-mi calc pe suflet și să plec.
În noaptea aia am hotărât că trebuie să fiu fericită așa cum nu am mai fost vreodată. Și atunci am decis să-ți zâmbesc și să îți spun că ne vedem și mâine.

:]