If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

miercuri, 21 septembrie 2016

L

Dragă inimă, 
niciodată nu am știut ce urmează. Îți scriu din nou, după mult timp; după prea mult timp, dacă e să gândesc logic. Știi că atunci când fac pauze lungi se întâmplă ceva, se schimbă ceva în viața mea, de multe ori în rău și am ce scrie. Am despre ce scrie. Dar acum, acum e altfel. Printre puținele dăți din viața mea mă simt confuză, dar nu e o confuzie generală, nu mă înțelege greșit. Sunt fericită, dar simt o fericire pe care nu am mai avut-o de mult prea mult timp, genul ăla de fericire pe care un copil îl simte când îl vede pentru prima oară pe Moș Crăciun. Sunt confuză pentru că eu nu știu să-ți scriu despre fericire. 
Știu să scriu despre oameni, care vin și pleacă. Știu să scriu despre oameni care m-au văzut în toate ipostazele și au vrut să rămână în continuare lângă mine. Știu să scriu despre oameni care au ales să plece înainte să le arăt de ce sunt în stare, iar despre ăștia știu să scriu al naibii de bine. 
Mereu am scris despre oamenii ăștia care au venit, au trecut și au lăsat urme, zgârieturi adânci pe care cu greu am reușit să le acoperim, să le cicatrizăm, împreună. Eu și tu. Am scris și despre cei care au venit și au șters totul, au mângâiat și au „pupat să treacă”. Cu greu, am reușit să schițăm un zâmbet spre persoanele care meritau, în timp ce râdeam cu toți dinții spre cei care își făceau bagajele să plece din viața noastră.
Mereu am scris despre oameni, mai mult sau mai puțin făcând referire la mine. Azi scriu despre mine. Scriu despre vara asta turbată care s-a terminat în sfârșit. Și s-a terminat cu bine, cu mult bine. Scriu despre zâmbetele, ba nu, despre zâmbetul care nu mi-a mai dispărut de pe față de o perioadă. Scriu despre îndrăgosteala care mi se citește în ochi și de la cum mi se dilată pupilele de la atâta fericire când mă gândesc doar la el.
Scriu stângaci pentru că habar nu am cum e să scrii despre fericirea aia care îți lasă pielea de găină. Nu pot să scriu, nu pot exprima, pot doar să simt. 
Dragă inimă, sunt fericită, sunt mai mult decât fericită, iar tu te-ai vindecat de toate rănile și acum poți iubi, necondiționat. 


Pentru toți fluturii din tot corpul, cu iubire, cu fericire și cu emoție.

miercuri, 10 august 2016

K

Stai. Hai să nu mai fugim de timp și să privim apusul. Ia-mă de mână și hai să privim cum cerul își schimbă culorile în fiecare secundă. Se spune că soarele răsare și apune diferit în fiecare zi, iar noi cam lipsim de la răsărit; hai să nu pierdem niciun apus. 
Mi-ai spus de atâtea ori că nu contează decorul, că tot ce e în jur este anihilat de frumusețea apusului. Iar acum, sând aici, privind cerul, îmi amintești din nou de pasărea Phoenix care renaște din propria-i cenușă. Îmi spui că mereu când erai copil îți doreai să atingi soarele, dorindu-ți să-ți riști viața pentru a ajunge aproape de steaua cu arsură mortală.


Mă iei de mână. Simfonia de culori începe. Ușor, cerul își deschide albastrul, întâi cu niște norișori albi, neuniformi, care se apropie unul de altul. Stăm în liniște, prinzând fiecare cadru din superbul peisaj. Încet, un galben plăpând schimbă culoarea norilor, în timp ce soarele își urmează traseul învățat cu mii de ani în urmă. 

Îți spun că la mare totuși e cel mai frumos apus. Te încrunți la mineși-mi spui să tac. Ai dreptate. Acum cuvintele sunt de prisos. Nu există niciun cuvânt, niciun strat lingvistic din nicio limbă a Pământului care să exprime trăirea momentului. Ai dreptate: răsăritul și apusul nu sunt momente în care să vorbești, ci în care să trăiești.

Norii îmbracă acum nuanțe de roz și violet pal și, dintr-o dată, ochii mi se liniștesc. Din soare mai rămâne o fâșie care îmbrățișează pământul, în timp ce luna și-a luat locul sus pe cer. Stele încep să apară, iar zenitul e îmbrăcat de cele mai liniștitoare culori.
- La ce te gândești? mă întrebi, luându-ți ochii de la cer.
- La mare. Mai sunt câteva zile și mă voi putea bucura de priveliște în oglindă. Marea mă așteaptă, cu câte un răsărit și cu câte un apus la dublu.

Mă gândesc la cât de liniștit și calm e totul la apus, de parcă timpul s-ar opri în loc, de parcă nu ar mai muri oameni de foame într-un colț al planetei, de parcă armata s-ar opri din micile războaie ca să admire coborârea soarelui, dorindu-și pacea, de parcă am trăi într-o lume lipsită de griji. Închid ochii și las imaginile apusului să-mi limpezească mintea. 
Vântul începe să bată, iar în scurt timp nori încărcați de ploaie se apropie și întunecă cerul. 
- Pare că s-a făcut târziu, brusc. Vezi? Cerul e din ce în ce mai negru, îmi spui, privind spre peticul de cer care ne stătea deasupra.
- Se pare că vine furtuna, dar privește încolo, spre oraș, îți spun, începe spectacolul argintiu. 
Un tunet se împrăștie uniform în jurul nostru. Știm amândoi ce urmează. Ne ținem de mână și așteptăm ca un fulger să despice cerul și pământul în două.

marți, 12 iulie 2016

J

Mi-ar plăcea să pot să-mi privesc sufletul. Din când în când, în momente de singurătate, să găsesc o portiță care să scoată sfera magică din tot trupul meu, să îl țin în mână, să-l privesc. Mereu m-am gândit că sufletul e peste tot în noi, în fiecare celulă, în fiecare fragment de ARN și ADN, în fiecare strop de sânge; și, la fel ca și Rh-ul, poate fi pozitiv sau negativ, pentru că, vezi tu, ne definește.
Mi-ar plăcea să îl privesc și să îi pun întrebări. Să îi găsesc poate, doi ochi migdalați care să mă privească înapoi, un nas finuț ca să simtă mirosul din atmosferă, o gură mică pentru a putea simți gustul vieții, urechi care să-mi audă întrebările. 

I-aș privi ochii și aș întreba cum e acolo. Cum e pe tărâmul acela care leagă afară de înăuntru,care ne menține visători și totuși conectați la realitate. Apoi l-aș întreba dacă bate, așa cum bate și inima. Dacă pulsează sânge, ori dacă trimite comenzi, ori dacă are vreo legătură cu Sistemul Nervos Central, deși deja bănuiesc că are. Când sunt stresată nu doar că mă înțeapă inima, dar intru și într-un fel de amorțeală cu tot corpul. Probabil atunci mă doare și sufletul, că doar...el e peste tot.
L-aș întreba cât de tare doare legătura asta cu inima și creierul. Mereu e o luptă între rațiune și judecata sentimentelor. Doar nu degeaba inima e singurul organ independent de creier. I-aș privi cicatricile și aș bănui că-l doare, că se sfarâmă ori de câte ori iau o decizie proastă. Mi-ar fi milă. Milă de mine și de sufletul meu.
Am luat o pauză. O zi, două, trei, aproape o lună. Mi-am găsit liniștea doar în cărți și teama în examene. Mi-am simțit inima în gât, creierul făcut ghem într-un colț al cutiei craniene, iar sufletul...ei bine, sufletul parcă mă privea dintr-un alt colț al camerei. Eram eu, față în față cu el. 


Am trecut cu vederea peste multe aspecte ale ultimului timp. Nu superficial, ci analizat dintr-un capăt în altul, cum ar face un critic de film. Cu filmul vieții mele. Știi, am stat și m-am gândit la tot ce înseamnă viața.Viața reprezintă o mulțime de ani de decizii. Și viața, în sine, este o decizie. Puteam să nu mai fim, nici eu, nici tu, nici colegul tău de apartament, dacă într-o anume zi, acum mulți ani, o femeie lua altă decizie pentru noi. Ori puteam să ne îmbolnăvim, apoi să ne decidem dacă spitalul e opțiunea cea mai bună sau mai merge leacul băbesc vreo 2-3 săptămâni, poate se alege ceva de noi. În fiecare moment luăm o decizie, care ne modelează destinul. Apoi ne întrebăm cum ar fi fost dacă...

Și-mi întreb sufletul cum ar fi dacă mi-aș asculta din nou inima. Mă privește. Zâmbește strâmb. Oftează. Îmi spune să decid după cum simt. Îi spun că e ambiguu totul, că sunt confuză și puțin speriată. Îmi spune că știe, îmi zâmbește cald acum, spunând că totul va fi bine. Îmi zice să am încredere și, când mă simt nesigură, să fac ce făceam când eram mică: să privesc spre stele, căci în ele voi găsi mereu răspunsul. 
Apoi, tot zâmbind, sfera drăguță îmi spune să o așez înapoi la locul ei, ca să se poată împrăștia în fiecare bucată din mine.


miercuri, 15 iunie 2016

Î.

Ascultă. Te-ai ars de atâtea ori și totuși, uită-te aici. La un pas de a cădea, din nou, pe muchia greșită de cuțit.
Tălpile-ți sângerează, dar tu continui să înaintezi pe lama fină a vieții. Pășești, orbită parcă de experiențele trecutului, spre inevitabil.
Mâinile-ți transpiră, o transpirație rece care îți alertează toate simțurile că ceva rău se va întâmpla. Te oprești pentru o clipă. Vrei să închizi ochii, chiar dacă știi că vei ameți și vei cădea când îi vei deschide. Vrei doar un moment de tăcere.
Pleoapele îți acoperă greoaie ochii. Acum inspiri și inima ți se liniștește. Liniște. Singurul element de care ai nevoie e liniștea. Un corb se aude zburând deasupra capului tău. Simți curentul aripilor fluturânde și, pentru o secundă, simți nevoia să te apleci pentru a-ți ține echilibrul.

Inspiri și te gândești la filmul ăla, de niciodată nu îți amintești cum se cheamă, dar acum îți vine: The Walk. Te gândești la nebunul ăla care a pus o coardă între Turnurile Gemene și s-a mișcat pe ea. Te gândești că așa ești și tu acum, în orice moment te poți dezechilibra, poți cădea, dar te oprești din mers. Dintr-o dată ți-e bine, pentru că nu mai simți durerea. Ești undeva în mijlocul drumului, expusă, într-un punct mult prea riscant al vieții tale. Dar ți-e bine. Ți-e al naibii de bine. 



Mereu ai crezut în Dumnezeu și mereu ți-ai spus că în momente de răscruce El va veni să te salveze. De data asta nu-L chemi. Știi că e pe acolo pe undeva, omniprezent, dar nu e aproape de tine. Nu-I simți vibrația. Îl lași. Nu-l strigi. E adrenalina ta, e provocarea creierului tău care, parcă, nu mai are de unde să secrete dopamină. Deschizi ochii și, așa cum ai anticipat, echilibrul se întoarce împotriva ta. Îți ridici mâinile așa cum ai văzut că mai fac acrobații și speri doar că nu o să se mai învârtă hăul ăsta negru cu tine. Și nu se mai învârte.


Începi să prinzi curaj și, în loc să te uiți în jos, te gândești ce poate fi tot înainte. Te gândești la ce ai oare de făcut în viață și de ce, în cele mai nepotrivite momente, ajungi din noi aici, mergând orbește pe lamă, încercând să înclini favorabil balanța. Și ți se pare că niciodată nu iese așa cum îți propui. Dar nimic nu e ușor în viață, știi, iar când ajungi din noi aici, îți repeți singur că ai pățit-o din nou.
Îți ridici capul și îți îndrepți umerii. Auzi cum toracalele îți trosnesc și mijlocul spatelui începe să te doară ușor. Începi să simți din nou durerea, dar de data asta e ceva productiv. Te motivează să mergi mai departe. Cu fiecare pas pe care îl faci simți că se va schimba ceva, începi să prinzi încredere că de data asta totul va fi bine. Cu o ultimă inspirație forțată atingi o urmă de sfârșit de lamă. Aștepți să se schimbe ceva. Îți permiți chiar să zâmbești. 

Dar nu se schimbă nimic. Drumul frumos e doar în mintea ta și trebuie să ai curaj să îl transformi în realitate. Pentru că realitatea, dragul meu, e doar întuneric.

miercuri, 1 iunie 2016

O.



Totul e bine, frumos. Îți zici că vine totul și se termină repede, că ăsta e momentul ăla prim, mega mișto și lacrimogen din viața ta. 
Îmi iau roba. Îmi iau roba după 12 ani de școală, să o spăl și să o calc, să o îmbrac mâine la cursul festiv. Mâine, 2 iunie 2016. Mă, cum s-a nimerit! Așa, în apropiere de ziua copilului și...în apropiere. Emoții, entuziasmeală, alea alea. Culorile liceului, uite cât de mișto sunt. Acum 3 ani făceam poze cu eșarfa vară-mii, pe care trona frumos anul promoției ei, lângă sigla liceului. Astăzi, mă uit frumos la roba mea, la eșarfa mea albastră și la smotocelul ăla mic, care nu știu nici măcar acum cum se numește, de stă atârnând de tocă. Tot albastru și el. 
Apoi, entuziasmată, m-am dus să îmi fac unghiile. Am zis să o iau din timp cu pregătirile, că deh...ca să fiu frumușică necesită timp. Am avut cu ce să mă iau: cu pregătiri. 
Dar apoi, acum, de fapt, m-am pus față în față cu bezna din cameră. Și m-am enervat teribil că Ria iar nu e aici, nici anu' ăsta. Să-mi spună la mulți ani și să mă frece la cap că totuși sunt prea mare ca să mai sărbătoresc ziua asta. Să-mi spună că totul va fi bine, că mâine nu o să mă împiedic și că nu o să cad pe scenă, iar că rochia îmi va arăta țut pe sub robă. Că la banchet o să fiu cea mai mișto și că o să se holbeze toată lumea la mine. Au trecut 7 ani și tu tot nu vrei să te întorci. Și mi-ai promis că în ziua asta o să fii lângă mine, o să mă aplauzi când o să-mi primesc diploma și că o să te miri iar că am reușit să termin liceul ăsta atât de lung. Dar nu ești, iar eu nu am cui să mă răzvrătesc că m-ai lăsat singură. Și lucrul ăsta mă sfârșește.

:]