If attitude could kill, I could be a weapon of mass destruction.

duminică, 24 martie 2019

Drive safe. You're home.

Iubesc călătoriile cu maşina! Trebuie să o spun drept şi fără ocolişuri, viaţa de şofer este minunată! De mică am râvnit să am permis de conducere şi, la câteva luni după ce am împlinit 18 ani, am reuşit să îl am la mână!

Semnele de începător nu mi-au stat foarte mult timp în geam, am căpătat repede experienţă şi, pe parcursul celor aproape 4 ani de condus, am străbătut atât ţara cât şi o parte a continentului pe 4 roţi. În patru ani de zile am avut parte de mai multe maşini, am crescut uşor, dar sigur, puterea motorului. Nu sunt de acord cu faptul că, dacă ai bani, când copilul tău ia permisul trebuie să-i oferi pe mână o maşină puternică, dar care să-l ţină în siguranţă. În ziua de azi se moare atât de mult pe străzi, încât o maşină puternică pe mâna unui neexperimentat nu e altceva decât un pericol în plus pe stradă. De obicei sunt judecată pentru că spun asta, dar hai să privim situaţia potrivit timpurilor pe care le trăim. 
Suntem în 2019, tehnologia ne depăşeşte din prea multe de vedere, inclusiv când vine vorba de maşini. Acum nu mai căutăm neapărat o maşină sigură, ci o maşină full de dotări, care să ne ofere şi confort şi viteză, să fie aspectuoasă şi, eventual, să fie şi nou nouţă, luată pe bani puţini. În ziua de azi maşinile nu mai sunt ce au fost, din punctul meu de vedere sunt mult prea electronice, iar asta înseamnă bani în plus atunci când ajunge în service şi, totodată în România, specialişti puţini.
În cei aproape patru ani de şofat am avut parte de mai multe peripeţii, atât singură cât şi cu alţi participanţi din trafic. 

În general oamenii sunt mai civilizaţi în trafic înafara ţării, datorită simplului fapt că ei au străzi şi noi, din păcate, nu. Până la Istanbul, un drum pe care eu îl fac destul de des şi, de obicei, cu maşina, din faţa casei mele până acolo fac aproximativ 16 ore, dacă vămile de la bulgari şi de la turci sunt libere. Din aceste 16 ore, fără să exagerez, cam 10 din ele se fac pe România. Dacă ieşi viu din ţară, îţi poţi continua liniştit drumul. În 16 ore, unde aş fi putut să am parte de peripeţii, decât în ţara mea. Eram într-o parcare, la un popas pentru un sandwich şi, ca de obicei, am parcat lângă o maşina asemănătoare ca a mea, un model de Volkswagen Passat mai nou, dar cu un şofer mult mai chior şi neatent ca mine. Îi admiram maşina, mă simţeam puţin invidioasă că mie îmi scăpase un astfel de CC printre degete, dar mă alesesem cu un model 2010- 4motion. Deci, cumva, eram mai mândră de maşina mea decât de a lui.

Cârligul de remorcare de la Volkswagen este unul destul de rezistent, amplasat pe mijloc şi, am descoperit pe pielea mea, ori mai bine spus pe numărul meu, că poate face mici daune. În încercarea lui de a ieşi din parcare probabil, ori de a parca pe alt loc, încă nu sunt sigură care era dorinţa colegului meu de parcare, şoferul celuilalt CC şi-a înfipt cârligul auto direct în numărul meu din faţă. La cum s-a auzit, situaţia părea destul de gravă. M-am dat jos repede, crezând că făptaşul va părăsi locul crimei, am coborât din maşină cu mâinile pe sus şi cu gura cenzurată cu multe bip-uri. Mi s-a mai întâmplat să nu fiu vinovată în astfel de momente şi ceilalţi oameni implicaţi, majoritatea bărbaţi, să profite de faptul că sunt femeie tinerică la volan şi să încerce să mă scoată pe mine vinovată. Dar iată-mă şi acum, aici, dând din mâini cu gura mare şi cerându-mi drepturile.
Trebuie să recunosc că domnul era destul de amabil şi, probabil şi speriat de mine. Nu înţelegea totuşi cum a reuşit maşina lui să intre singură în marşarier şi să ajungă în numărul meu. E posibil să fi fost vina telefonului pe care îl avea în mână, în timp ce piciorul i se lăsa uşor dar sigur pe acceleraţie.
Plină de nervi şi doar pe jumătate mâncată, mi-am continuat drumul spre Istanbul, ajungând ulterior să mă cert şi cu bulgarii în vamă care au avut bunăvoinţa să-mi arunce mâncarea datorită pestei porcine. Potrivit afişelor existente în vamă, boala nu numai că nu are graniţe, dar vine clar şi sigur de la români. 

Ajunsă în Turcia, obosită după atâtea ore de condus, mi-am făcut o cruce mare şi am intrat în minunatul oraş de pe două continente. De ce e nevoie de o cruce dacă eşti participant la trafic în Istanbul? Cei care au trecut pe acolo, chiar şi într-un taxi sau în uber probabil ştiu despre ce vorbesc. Deşi au câte trei benzi pe sens, pe drumul lor normal, nu pe autostradă, singura regulă pe care o au la comun cu românii este să nu mori pe drum (turistule). La fel ca în alte oraşe din România, în Istanbul se conduce liniştit, dar haotic, pentru că nimeni nu semnalizează, nimeni nu se asigură şi cine intră primul într-o intersecţie, probabil nu ştie nici el ce face şi pe unde vrea să meargă mai departe. "Semnul internaţional" în trafic este claxonul, aşa că dacă vrei să te faci văzut şi auzit, scoate mâna pe geam în semn de mulţumire şi nu te opri din claxonat. Asta se numeşte adaptare, chiar dacă, de obicei, turcii sunt destul de îngăduitori cu cei care au numere străine de înmatriculare.
Din drumurile mele acolo, chiar dacă am fost şofer sau doar pasager, am învăţat mai bine ca oriunde că atenţia pe care o ai în maşină este cea care te ţine în viaţă ori departe de pericole. 
Nu vă mai testaţi maşinile pe străzile altora, dar mai ales pe străzile noastre. Ele ne garantează o anumită siguranţă, dar reţineţi! Acea siguranţă e raportată la drumurile ingenioase de care se bucură majoritatea ţărilor europene în care se produc maşini, nu şi pentru drumurile din România.
Drive safe. Fără telefoane, fără distrageri, fără să vă puneţi viaţa în pericol.


Acest articol a fost scris pentru proba a opta din cadrul competiţiei Spring SuperBlog!

joi, 21 martie 2019

Schiţe pentru căsuţa păpuşilor

Mă aşez la birou şi încep să schiţez casa visurilor mele. Nu e foarte înaltă, dar e primitoare. Dă-mi voie să ţi-o prezint. Imaginează-ţi că o deschid, exact ca pe o căsuţă pentru păpuşi şi îţi arăt fiecare colţişor pe care îl are. Căsuţa mea ar fi aproape de locul în care am copilărit, într-un sat micuţ la 25 km departe de Piatra-Neamţ. Nu mă pot îndepărta foarte mult de casă, pentru că îmi doresc ca şi copiii mei să se bucure de acelaşi aer curat, de viaţa la ţară. Îmi doresc pe lângă o casă modernă, să ţin tradiţiile în viaţă. Îmi amintesc cu nostalgie momentele în care străbunica se lăuda cu împletiturile ei de pe vremea când era însărcinată, ori cu horele la care, mergând, s-a îndrăgostit de străbunicul. Îmi doresc să păstrez puţin din fiecare bucată a folclorului moldovenesc şi, pe lângă acesta, să mă bucur de tezaurele noi pe care le descopăr în fiecare ţară şi pe care le aduc, cu drag, acasă.

Îmi văd căsuţa proiectată frumos, cu un living mare la parter şi cu o bucătărie închisă. Spun bucătărie închisă pentru că gătesc destul de des şi atunci când o fac nu vreau să se împânzească mirosul peste tot în casă. Îmi doresc un living mare, unde să încapă atât la cină toată familia, cât şi pe canapea, la TV la o seară de PlayStation, prietenii. Într-un colţ, retrase, îmi doresc câteva scări care să ducă la etaj, unde să fie trei dormitoare drăguţe: unul pentru oaspeţi, unul matrimonial şi, bineînţeles, unul pentru copilaşi. Decorul casei nu contează foarte mult, câtă vreme este ceva care să mă reprezinte. Aici intră în discuţie petele de culoare închise, cu accente uşor sclipicioase care să atragă priviri. De asemenea, îmi doresc să am un colţişor rezervat desenelor copiilor, fie ele pe foi ori pe pereţi. Cred că toţi am avut momentele noastre de artă când eram mici, iar părinţii noştri au păstrat şi au transmis cu drag această amintire. Acelaşi lucru mi-l doresc şi eu! 

Ce e cel mai important este să am o curte mare, spaţioasă, în care să pot amenaja un loc de joacă pentru copii, să am loc de un grătar şi de un mic foişor în care să-mi petrec nopţile de vară. Îmi doresc gazon, copăcei decorativi şi o mică grădină cu flori pe care să o îngrijesc cu copiii mei. Îmi doresc un pavaj Symmetrica care să-mi protejeze iarba de cauciucurile de la maşină; nu mă interesează construcţia unui garaj, când îmi pot amenaja frumos curtea şi fără să mai ridic o clădire.
Vreau curte veche pentru că printre betoane se poate sta la bloc. Şi am petrecut destul de mult timp la apartament şi tot cel mai în largul meu m-am simţit acasă, la bunici, lângă soba la care mă încălzeam iarna. 



Îmi doresc o casă modernă, dar eco, cu panouri solare pe casă, care să-mi asigure tot confortul. Vreau ca fiecare bucată din casă să mă reprezinte, să reuşesc să îmbin ideile pe care le am în minte şi să le transpun în realitate. Nu pot spune că sunt o persoană extravagantă, dar, cu siguranţă, îmi doresc să ies în evidenţă. O casă modernă nu înseamnă doar obiecte scumpe pe care să le asortezi cu un mobilier scump. Scumpul nu este întotdeauna bun, ori frumos. 

Dacă vrei ceva de bună calitate, începi cu materialele de construcţie, care să-ţi asigure un acoperiş deasupra capului şi dacă, ipotetic vorbind, va fi şi România atinsă vreodată de tornade. Când suflă vântul cu peste 250 km/h, cred că primul lucru pe care ţi-l doreşti este să nu-ţi zboare casa de pe fundaţie, căci, ţiglele cu siguranţă vor zbura. 
După ce ai investit în materiale de construcţii care să-ţi ţină casa la un loc, asigură-te că echipa care îţi ridică locuinţa nu are acelaşi chef de lucru ca cea care construieşte (în gând doar) autostrada care leagă Moldova de restul ţării. 
Îmi doresc ferestre înalte şi luminoase, care să lase soarele să-mi gâdile fiecare mişcare. Vreau pereţi coloraţi frumos, în contrast, pentru că albul îmi aminteşte de spital, iar mediul acesta e deprimant dacă stai zilnic în el. Aşa că, alegem var rezistent, pentru desenele copiilor, îmbinate perfect cu tapete potrivite. De asemenea, ca să nu existe ţevi, cabluri şi altele ca acestea prin casă, îmi doresc încălzire prin pardoseală, astfel papucii de casă să nu fie neapărat o prioritate. Vreau, decorativ, un şemineu, ori poate chiar o sobă mică, lucrată manual, care să aducă un aer melancolic casei. Ce poate fi mai frumos decât spiritul focului în vatră, moştenit din generaţie în generaţie?!

O adevărată casă premium! Premium pentru mine înseamna calitate în raport cu cantitatea. Calitatea este un lux, dar luxul nu este neapărat o calitate. 
Cu toţii ne dorim o casă frumoasă, trainică, primitoare în care să investim o sumă rezonabilă. Întotdeauna depăşim, aproape la...triplu, de obicei, suma rezonabilă la care visăm. Dar atunci, punem problema altfel: investim acum mult, ori investim puţin acum şi revenim, peste vreo 5-7 ani, cu renovarea?

Acest articol a fost scris pentru a şaptea probă din cadrul competiţiei Spring SuperBlog!

luni, 18 martie 2019

Smile and...Pizza!

Hmmm, pizza! Este întotdeauna o alegere perfectă. Când mă gândesc la pizza, nu văd o mâncare pe care să o găseşti în fast-food-uri. Observ că în ziua de astăzi oamenii petrec cât mai mult timp stând la cozile fast-food-urilor şi, aşa cum vedem sondaje ale cercetătorilor britanici şi americani, se întâlnesc astăzi din ce în ce mai multe cazuri de obezitate. Pe ce se dă vina? Pe hot-dogi, pe crispy, pe shaorme şi, bineînţeles, pe pizza! Să fim serioşi! Obezitatea nu e o plăcere, e o boală; şi cred cu tărie că nu contează exact ce mănânci, ci cât mănânci. Şi, uneori, am senzaţia că nici creierul meu nu ştie să-i trimită senzaţia de saţietate atunci când trebuie. Pur şi simplu unora hormonii fericirii le sunt secretaţi de... mâncare!
Sunt o mare fană pizza; mi se pare o mâncare gustoasă, care astăzi nu se mai mănâncă neapărat la ocazii speciale. Eu mănânc destul de frecvent, schimbând doar sortimentele, nu neapărat pizzeria, pentru că atunci când mă întreb oare ce să mănânc astăzi? creierul meu mă ademeneşte, spunându-mi comandă pizza. 
Dodo pizza are atât de multe sortimente delicioase de pizza încât nu ştii pe care să o alegi! Te şi gândeşti: să fie mare, dar dacă e mare trebuie să o şi împarţi cu cineva şi parcă îţi este prea foame; să fie mică, dar parcă nu te-ai sătura doar dintr-una mică. Aşa că cel mai bine e să se ajungă la un numitor comun: mai multe pizza medii, de unde să te şi saturi şi să îţi şi delectezi papilele gustative!

Gustul savuros al unei pizza cu blat uşor crocant este numai bun atunci când vrei să petreci. Ultimul eveniment care a implicat pizza? Ziua mea! Ce sărbătoare delicioasă! Am început seara cu râsete şi cu jocuri, iar în timp ce aşteptam detaliile legate de livrare pizza hazul şi distracţia a fost întreruptă de o uşoară bătaie în ţeavă a vecinei de dedesubt. Cu ce aş putea să o îmbunez, dacă nu cu o felie de pizza?


Îmi place să-mi împart mâncarea cu oamenii dragi mie. Spun asta pentru că, în general, gurmanda din mine nu împarte mâncarea. De fapt, de ce să o mai lungesc, nu împarte nimic. Iar dacă foamea e prea mare, atunci sunt exact ca Smiggle: my preciousssss.
Ce apropie oamenii mai mult decât un pahar de vorbă, unul de vin şi o felie de pizza? Şi, mai mult decât atât, întotdeauna am parte de sosuri în plus pentru mine! De ce? Datorită, ori mulţumită prietenilor care au stat mult în Italia şi care nu concep cum noi ne punem sos pe pizza, aşa cum, de altfel, nici eu nu concep cum ei nu vor să-şi pună. Dar cumva fiecare îşi vede de interesele lui.

Nu ai nevoie de ocazii speciale pentru a sărbători ceva! Ceea ce e cel mai important este să nu fii singur, indiferent dacă sărbătoreşti ceva sau dacă ai parte de un eveniment trist. Când treci prin oricare din cele două situaţii menţionate, e nevoie să pui mâna pe telefon şi să-ţi suni prietenii. Un Activity, un Rummy, poate un bowling sau biliard, dar niciodată din decor să nu lipsească pizza. 
Pizza and chill is the new thing!

Acest articol a fost scris pentru a şasea probă din cadrul competiţiei Spring SuperBlog!

Soare, dă-mi energia ta!

Şi tu îţi doreşti să proiectezi casa din visele tale? Ei bine şi eu mă gândesc exact la acelaşi lucru. Înafară de stabilirea unui proiect de casă, totul pare foarte simplu, când, de fapt, e o mare bătaie de cap.
Când pui pe hârtie, totul e diferit. Atunci realizezi că imaginea pe care o ai tu în minte e foarte frumoasă, dar când bifezi cu pixul în mână, realizezii că visul tău este unul destul de costisitor. Pe lângă finanţarea fundaţiei, a materialelor de construcţie, a geamurilor şi a tuturor cheltuielilor care îţi vor da o formă la casă, trebuie să iei în calcul şi cheltuielile adiacente care vor urma odată ce construcţia e finalizată. 
Eu mă gândesc mereu la faptul că suntem o ţară subdezvoltată din punctul de vedere al resurselor. Ne place să avem, ne place să ţinem căldura la maxim iarna şi lumina aprinsă în toată casa, iar când ne vin facturile suntem şocaţi şi, eventual, negăm şi cantitatea consumată (de altfel, eu sunt într-un continuu scandal cu furnizorii de energie electrică). Ţi-ai pus vreodată problema cum ar fi să ai propria ta energie, pe care să nu o taxeze nimeni şi la care să ai acces nelimitat, fără termeni limită de plată, fără ameninţare de decuplare, fără citiri de contuar? Cum ar fi să ai o casă activă care să-ţi fie propriul furnizor de energie? Mie îmi sună a viaţă lipsită de griji!
Întotdeauna am visat să am în curte o eoliană; de mică, în drumurile spre mare, admiram turbinele eoliene care dansau frumos pe câmpuri. Ieşind apoi din ţară, am observat că se poate şi mai bine, că se pot monta şi una lângă alta şi că pot produce energie generată de vânt pentru o ţară întreagă. După cum primeam eu explicaţiile de la ai mei când eram mică, o eoliană amplasată în grădina bunicilor, nu doar că ne oferea nouă energie, ci oferea întregii comune şi, mai departe de atât, şi oraşului de lângă. Nu mai stau pe gânduri şi încep să caut proiecte de case care să-mi satisfacă gândul de a avea o casă economă şi totuşi cu consum mare. Panourile solare sunt, de asemenea, o opţiune, sunt aspectuoase în cele mai multe cazuri şi îţi conferă mereu confort şi condiţiile necesare unui trai lipsit de facturi. 
Cred cu tărie că totul poate evolua; cred cu tărie că, dacă e să fac o investiţie la casă, scap de alţi furnizori şi-mi fac atât mie un bine, cât şi celor din jur cărora le pot, de asemenea, furniza energie electrică.
Închide ochii cu mine şi imaginează-ţi cum ar arăta totul într-o lume lipsită de fire. Fără stâlpi de înaltă tensiune, fără cabluri electrice, fără conducte şi ţevi, fără momente în care se ia lumina, pică generatorul sau astfel de posibilităţi. E mijlocul iernii, ai centrala în priză şi se ia curentul. Deşi nu mai e un scenariu 100% plauzibil în 2019, încă se întâmplă. Încă mi se întâmplă şi mie. Nu e întocmai plăcut să simţi cât de rapid se lasă frigul, în timp ce pana de curent deja e stabilită de cel puţin 4 ore, nu este nici măcar lumină stradală, iar sobele nu mai sunt curăţate. De fapt, cine, înafară de mine, încă mai are sobă în casă? 


Bunicul meu a preferat să le lăsăm, că nu se ştie niciodată. Iarna asta am avut parte de o noapte de viscol, de zăpadă suflată de vânt până la mijlocul geamului şi o pană de curent de aproximativ 6 ore. Să sun să mă cert cu furnizorii? Sunt destul de sigură că nu are rost. Aşa că pentru câteva ore friguroase, ne-am întors la lanterne şi la lumina lumânărilor. E romantic, ştiu, dar ar fi mai romantic dacă ai sta la lumina unui bec economic, cu lumină reglată difuz, în timp ce afară viscoleşte, dar ţie nu-ţi pasă pentru că ai propriul furnizor de energie, panourile solare. Un generator ecologic, dacă putem să le numim aşa.
Astăzi vrem ca totul să se întâmple repede, să fie de lungă durată, să avem garanţie că nu se va strica niciodată, să coste puţin şi să fie nou. Dar dacă nu începem să luăm decizii în folosul nostru, de ce să le luăm până la urmă? 
Mi-aş dori să mă trezesc mâine într-un cartier alimentat pe baza panourilor solare, într-un mediu lipsit de noxe în care să se poată respira, într-un mediu în care să nu-mi fie teamă că aş putea găsi un fir agăţat pe lângă un stâlp de înaltă tensiune de care m-aş putea electrocuta. Mi-aş dori să nu mă gândesc să cumpăr un generator, să pot avea câteva ore de lumină în plus faţă de vecinul. Mi-aş dori ca în viitor să mă pot bucura de ceea ce mi-a oferit natura şi să putem interacţiona fără să ne facem rău reciproc. 
Să deschid ochii şi să-mi văd casa terminată, mică şi îngrijită, dar călduroasă şi luminoasă. Pentru a avea o casă activă nu e nevoie de bani aruncaţi pe fereastră, ori de oameni mulţi care să-ţi umple casa; nu ai nevoie de palate, de petreceri ori de aranjamente spectaculoase preluate din reviste de specialitate. Ai nevoie să înveţi cum să devii una cu natura, pentru că eu aşa gândesc: dacă reuşeşti să ajuţi natura, cu siguranţă şi natura te va ajuta atunci când vei avea nevoie!

Acest articol a fost scris pentru proba a cincea din cadrul competiţiei Spring SuperBlog!

vineri, 15 martie 2019

Îţi mulţumesc, iubită mamă!

Când mă gândesc la evenimentele din viaţa mea ca la un totunitar, tind să împart totul în două categorii: momente dificile şi momente frumoase, de bucurie. Dacă ar fi să pun în balanţă totul, cred că "la fund" m-ar trage momentele grele, poate pentru că, vorba românului, "asta mi-a fost crucea.

Unul dintre momentele cruciale din viaţa mea, atât fizic cât şi psihic, este legat de momentul în care am aflat că nu am intrat la medicină. Pentru acest eveniment, pentru examenul de admitere, m-am pregătit destul de mult, doar că, de la emoţii, de la stres, din cauza concurenţei, am clacat. Am luat o notă  bunicică, dar pentru concurenţa de acum trei ani, nu îndeajuns de bunicică. Am avut speranţă că totul va fi bine până la afişarea listelor, moment în care m-am bucurat pentru câteva secunde. Apoi mi-a picat cerul în cap observând că numele meu era pe a doua pagină de sub linie.

În acel moment alături de mine mi-a fost mama. Îmi amintesc că stăteam amândpuă pe o bancă de pe esplanada facultăţii. În jurul nostru, creştea numărul de ţipete de bucurie şi parcă toate îmi înghesuiau mie bula energetică, în încercarea de a o sparge. În acele momente în care eu aveam trei opţiuni - să plâng, să urlu sau să plâng şi să urlu la un loc şi să-mi bag picioarele - mama mea m-a ţinut de mână şi-mi repeta că totul va fi bine şi că eu oricum sunt cea mai bună în ochii ei. Aşa că am ales ultima variantă: m-am urcat în maşină, am început să plâng şi să sughit şi să bolborosesc diverse lucruri ca să mă calmez şi am hotărât să renunţ la tot. De la Iaşi trebuia să plec la Braşov pentru o altă admitere şi am ales să mă opresc acolo cu tot.

Am plâns timp de două ore, un drum de 140 km făcut cu maşina de la Iaşi la Piatra- Neamţ. Am simţit cum se despică fiecare părticică din mine şi, ceea ce îmi sfâşia cel mai tare inima, era faptul că simţeam că mi-am dezamăgit mama. Când, de fapt, draga de ea, era cea mai mândră de mine, indiferent de rezultate.

Când am ajuns acasă în acea zi, am fost sunată de la Facultatea de Chimie, să mă anunţe că am prins ultimul loc bugetat de stat şi să mă întrebe direct, fără ocolişuri: Vii pentru confirmare sau mergem mai jos cu linia? Atunci am privit în ochii mamei mele şi i-am răspuns vocii de la capătul celălalt al telefonului: Lăsaţi linia după mine; şi aşa a fost- ultimul loc bugetat mi-a fost destinat mie.
După ce m-am liniştit şi s-au stabilizat lucrurile şi cu admiterea şi cu toate micile căderi nervoase pe care le-am avut, se apropia cu paşi repezi onomastica mea şi a mamei mele, aşa că, în semn de recunoştinţă şi mulţumire pentru simplul fapt că există şi pentru simplul fapt că este mereu alături de mine şi mă susţine, am pornit în căutarea unui cadou de Sfânta Maria deosebit pentru mama mea.




Am ochit o pereche de cerceluşi micuţi, finuţi, pe care să-i poarte cu drag, indiferent dacă e o zi obişnuită sau o ocazie specială. Faptul că este mereu lângă mine, simt că trebuie să-i ofer totul, pentru că merită. Mama mea îmi spune mereu că nu contează cât de bun eşti, ci contează cum te simţi tu în pielea ta în acele momente. M-a învăţat mereu că ceea ce fac va avea repercursiuni pozitive sau negative doar asupra mea şi a celor implicaţi în acea situaţie.
Acest cadou nu este doar unul pentru serbarea numelui, este încărcat de emoţie, de trăiri, de recunoştinţă, de tot ce înseamnă bucuria de a fi acolo pentru o persoană.
Îmbrăcată frumos ca în prima zi de şcoală, cu un buchet de flori în mână şi cu o cutiuţă elegantă de bijuterii care conţinea cerceluşii, i-am înmânat mamei mele o mică scrisoare:

Draga mea mămică, 
nici nu ştiu dacă sunt cuvinte în această lume prin care să pot exprima ceea ce simt. Recunoştinţă? Da! Fericire? Bineînţeles! Vinovăţie? Cu siguranţă! De ce vinovăţie? Pentru că, odată cu trecerea timpului, am învăţat ce înseamnă să faci un sacrificiu, am învăţat că acesta de multe ori doar pleacă de la tine, dar nu se şi întoarce. Am învăţat că tu, ca o mamă minunată ce eşti, ai rupt bucăţi din tine pentru a mă ţine pe mine întreagă, pe o linie de plutire ferită de griji şi de nevoi.
M-ai învăţat mereu ce e bine şi ce e rău, m-ai  învăţat să pun punct acolo unde eu voiam să pun virgulă. Mă încruntam la tine şi-mi spuneai că e mai bine aşa, că am să văd eu. Şi am văzut. Nu o dată, nu de două ori, ci de nenumărate ori, timp în care tu ai fost mereu acolo, să mă încurajezi şi să mă strângi la piept atunci când ceva nu merge aşa cum mi-am propus.
Iar pentru toate acestea, îţi mulţumesc, mamă!




Acest articol a fost scris pentru proba a patra din cadrul competiţiei Spring SuperBlog!

:]